Știți câți oameni am cunoscut în ultimul an? Mai puțin de 10. Ciudat, nu? Și asta nu pentru că aș fi vreun singuratic, că sunt sociabil de fel. Dar așa s-a nimerit. Am terminat Facultatea de Drept acum vreo câțiva ani buni și am tot încercat să profesez. Marele meu ghinion a fost că nu m-am născut într-o familie de ”baștani”, care să mă susțină financiar. Dar viața merge înainte, așa că m-am reprofilat, cu un scrâșnet de dinți.

Acum plec în Germania o dată pe lună, ăsta mi-e serviciul. De obicei, plec singur și conduc foarte mult. Noaptea e cel mai greu. Te ajunge oboseala și ai vrea să îți tragi sufletul, dar nu ai cum, decât în orele stabilite. De cele mai multe ori, dorm în mașină, atunci când chiar nu mai pot. E groaznic de incomod, dar trebuie să te obișnuiești. Nu ai cum altfel. Mănânc pe unde apuc, mai mult uscături: salam și cașcaval, în ceva pâine. Potolește foamea, dar nu la fel de mult ca sarmalele de acasă, pe care le gătește soția. Dar și cu asta încerc să mă obișnuiesc. Fac economie, pentru că prefer ca banii ăia să se ducă la familie.

Cel mai greu e că sunt singur mereu și asta mă stresează foarte mult. Singurul lucru care îmi mai înseninează ziua este poza soției și a celor 2 copii, pe care o am mereu pe bord. E greu, nu o să vă mint. Am un salariu decent, dar e greu. Familia e în țară și nu apuc să îi văd decât o dată pe lună, când ajung acasă și dorm. Dorm mult. După care, îi las și plec din nou. Cel mai greu mi-e când cei mici încep să plângă. Îmi inghit bărbătește lacrimile și le zic că mă duc să muncesc pentru ei, să aibă ce le trebuie. Apoi, mă duc în singurătea mea. Fix ca un haiduc.

Nu știu dacă îmi place ceea ce fac neapărat, dar momentan asta trebuie să fac, să îmi fac și eu un rost. Sper ca în 3-4 ani să ne putem face și noi o căsuță, ca tare mult visăm la asta. Până atunci, mă obosesc pe drumuri și stau cu frică în fiecare seară, să nu îmi fie furată marfa sau să nu îmi facă cineva felul.

Sunt șofer de tir, ca mai toți bărbații cărora le place să conducă. Sunt recunoscător pentru job-ul ăsta, pe care cu greu l-am găsit. Probabil unul dintre puținii licențiați în drept deveniți șofer de tir. Și unul dintre cei care știu să își negocieze drepturile, dar și salariul. Până la urmă, visele mai pot aștepta.

(Ionel, 40 ani, șofer de tir)


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *