E ora 10.00, duminică. Trag de mine de jumătate de oră pentru a mă apuca de taskurile care mi-au rămas restante. Nu lucrez în fiecare weekend, dar programul haotic din ultimele săptămâni și proiectele care au venit brusc peste mine m-au aruncat într-un hău al delay-urilor, cărora cu greu pot să le mai fac față. Aș vrea ca taskurile să dispară ca prin magie, dar pe de altă parte, mi-am dorit atât de mult să am un program atât de plin, încât nu aș face decât să îmi bat joc de propriile mele visuri prin magia asta.

Sunt freelancer, ca să știți, iar proiectele mele nu cad din cer. Dacă nu muncesc pentru ele, nu vine nimic. Așa că efortul meu este de trei ori mai mare sau poate de 4 ori mai mare decât efortul oricărui angajat. Dacă stau să număr toate orele pe care mi le-am petrecut în întâlniri, networking, răspuns la mailuri, pitchuri și alte cât mai câte, probabil că aș ajunge la echivalentul unui an. Dar eu o numesc investiție în propriul business. investiție care se traduce prin numărul de proiecte pe care le primesc.

Vedeți voi, în job-ul meu, rata eșecului este extrem de mare. La fel și rata ”țepelor” pe care le poți lua. Te lovești o dată de ele, de două ori, apoi îți dezvolți un sistem mai eficient de a selecta clienții. Pe cei care nu vor să plătească sau vor să lucreze pe barter, îi recunosc acum din primele 30 de secunde: sunt cei care pun 100 de întrebări, cei care vor să afle orice detaliu al activității și rezultatelor tale, cei care îți povestesc detaliat despre ceea ce și-ar dori de la serviciile tale. Eu îi numesc atoateștiutorii. Dar nu despre ei este vorba, ci despre munca pe care o depui să ajungi până la nivelul acesta, de a avea proiecte în flux continuu, de a face lumea să te recomande, de a câștiga încrederea oamenilor în 30 de secunde, de la prima strângere de mână.

Dacă ar fi să încep să vorbesc despre experiența mea, nu ne-ar ajunge un roman. Mai ales că atunci când lucrezi singur, nu ai cui să îi externalizezi taskurile tale, decât în condiții de criză maximă. În plus, oamenii vor să lucreze cu tine, nu cu altcineva, deci varianta de a alege externalizarea și de a șlefui calitatea muncii altcuiva, nu este un deziderat. Nu pentru mine.
Ceea ce vreau să spun, în concluzie, este că în viață, dar și în job, nu primești nimic gratis. Eu am muncit dintotdeauna pentru visul meu, pentru că am învățat că nimeni altcineva nu o va face în locul meu. Și știti de când am visul ăsta? De cand aveam 15 ani. Acum am 35 și viața de freelancer este cea care îmi dă libertatea de a alege. Și de a fi propriul șef. Groaznic de greu să dai ordine propriei persoane! E cea mai mare provocare! DAr și mai mare decât această provocare, este aceea de a accepta ceea ce îți ordoni.

Gata cu scrisul, trebuie să trec la muncă. Dacă vrea să muncească altcineva pentru visul meu, vă rog să mă anunțați. Mi-aș lua o pauză. Măcar de jumătate de oră.

(Alina, 35 ani, freelancer)


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *